Ograda lu’ Octavian Felecan

Undeva la început de secol XIX, a aterizat în Sălicea, cum-necum, o armeancă. Cu un cal și cu o fată. A cumpărat o grădina și a făcut bǫldă. Mare grădina. Mare bǫlda. Trebuie c-o fi fost avută. Vindea fotoghin și dohan. Adică petrol și tutun. Fata s-ar fi măritat cu Vasile Jendaru. Fata ar fi făcut mai mulți copii. Victor Felecan. Din acest Victoru Jendarului trăgându-se întreg neamul bunicii lui Cristi, ăl mai povestitor dintre povestitori. Vișchi Felecan. Din Slivaș. Adică Pruniș. Interesant și personajul ăsta, dar rămâne să-i spunem povestea altcândva, altundeva. Octavian Felecan. Zice-se c-ar fi fost primul prefect român al județului Turda. Zice-se c-ar fi fost avut. El a făcut biserica ortodoxă din sat. El și-a donat casa și curtea, pentru școală.

A murit în ’44. Ocupație hortistă fiind, l-au adus din Cluj pe la Iara, unde era punct vamal. Cu car cu 8 boi. În sicriu de sticlă. Băgat în sicriu de metal. Băgat în sicriu de lemn. Deci o chestie d’-asta aprǫpe dincolo de mistic… Dar, pe undeva, nu-i de mirare. N-a fost un oarecare. Lumea i se adresa cu măriasă (adică măria sa). Pentru alte picanterii ale poveștii ăsteia, să-l ascultăm pe Cristi, zic.