Morile Ciurilii

La Ĉǫgli

Măneștii, firi antreprenoriale, s-au mutat din Tureni în Ciurila. Moara lor a devenit moară de referință. Ocolul lor a devenit punct de reper. Unde mergi? La Ĉǫgli. De altfel, ultima moară funcțională, ultima moară care a sucumbat sub presiunile vieții moderne.

Străbunicul, Man Vasile. Bunicul, Man Vasile. Căsătorit cu o ciurileancă. Născută Fărcaș Ileana. De-a lu Bănica. Devenită Man Ileana. Doi băieți. Unchiul, Man Liviu. După doi ani. Tatăl, Man Vasile. Căsătorit cu o vălișoreancă. Născută Hodrea Maria. De-a lui Ŝicu. Devenită Man Maria. Sau, Mama Uca. Aceștia sunt protagoniștii noștri.

Întâi s-a dus bunicul. Ĉǫgli. Tânăr. Mult prea tânăr. Apoi s-a dus străbunicul. Bunica, rămasă făr de soț și făr de tată, a purtat mai departe moara, cu băieții. Iar băieții, ajunși ficiori, neputând să frângă moara în două, au găsit o altă găselniță. Exploatau moara cu rândul. O săptămână unul. O săptămână altul.

Mai mult, pentru a se departaja de mulții competitori, mergeau în sat să strângă sacii cu bucate, de la oameni, scutindu-i astfel de un drum anevoios. Și foloseau același cal, aceeași căruță, și același sistem de a-și face prezența simțită. Un clopoțel anume, agățat de cal. Sunetul cu pricina a ajuns să fie asociat cu moara lu Ĉǫgli. Sigur. Funcționa. Într-un timp în care în sat nu era atâta larmă.

Și cine erau clienții morii ăsteia? Moară înaltă. Cu două caturi. Cu angrenaje mari. Amplasată între păduri. Pentru că alte văi din zonă nu ofereau condiții propice pentru mori, la noi erau multe și erau căutate. Veneau țăranii din Sălicea, din Ciurila, din Vălișoara, și de pe te miri unde.

Și cum plăteau clienții morii ăsteia? Ca peste tot. Nu cu bani. Ci în uium. Încă un mod de a te diferenția de cele multe mori: cât de adânc bagi mâna-n sac? La Ĉǫgli se scotea o cupă (1,5 litri) dintr-o mńerță (30 de litri). Deci, după socoatele Dăscăliței, undeva la 5%. Nu mult. Nu mult. Mama Ucă, mama Marianei, ajunsese să aprecieze din ochi cât era acest uium de 5%. Așa să fi făcut toți morarii cu experiență?

Și să fi fost complicat morăritul ăsta? Cu siguranță nu era la fel de istovitor ca munca câmpului, dar era specializat. Trebuia să știi să speli moara. Trebuia să știi să tai pietrele. Câte și mai câte. Nu era de ici, de colo.

Prin ’60, odată cu colectivizarea, morăritul a fost curmat. Brusc. Traumatic. Moara a zăcut neatinsă, nefolosită, până prin ’89. Dar, tatăl Marianei, după ce a fost nevoit să se reinventeze și după ce s-a îndeletnicit cu lemnul, s-a întors la prima lui preocupare: morăritul. Morăritul. Prin ’70, și-a luat o moară mica, pe curent.

Moară mica pe curent care, într-un final, a ajuns la Tăvianu lu Durguș, verișorul Marianei, pe care trebuie că-l știți deja din multele noastre istorisiri care-l implică.

Dar, sigur, dincolo de proces, ne interesează rezultatul. Ce făceau oamenii bun-bun cu făinurile și păsaturile obținute de la moară? Mămăliga era sfântă. Cu lapte. Cu brânză. Cu șălate. Cu fasole. Cu tocăniță. Dar, mai tare și mai tare, Mariana este nostalgică după păsatul cu lapte pe care-l făcea mama Uca. Dar. Atenție. Nu-i nimic mai rău în astă lume ca arsura cu păsat. Suflă temeinic, de te încumeți să replici rețeta.

La Ŝilip

Ŝilip. Un adevărat personaj. Ce impozite? Ce cote? Ŝilip nu și nu! Marea lui năpastă? Un cal care nu trăgea. Mǫnți. O soție care nu asculta. Silvia.

La Martǫna

Valea Sălicii obișnuia să fie mare. Atât de mare încât se întâmpla să răpună pe unul, pe altul. La Martǫna și-a găsit sfârșitul, mai jos amintitul.