La Șcǫlă

Undeva la început de secol XIX, a aterizat în Sălicea, cum-necum, o armeancă. Cu un cal și cu o fată. A cumpărat o grădina și a făcut bǫldă. Mare grădina. Mare bǫlda. Trebuie c-o fi fost avută. Vindea fotoghin și dohan. Adică petrol și tutun.Fata s-ar fi măritat cu Vasile Jendaru. Fata ar fi făcut mai mulți copii.

Victor Felecan. Din acest Victoru Jendarului trăgându-se întreg neamul bunicii lui Cristi, ăl mai povestitor dintre povestitori. Vișchi Felecan. Din Slivaș. Adică Pruniș. Interesant și personajul ăsta, dar rămâne să-i spunem povestea altcândva, altundeva. Octavian Felecan. Zice-se c-ar fi fost primul prefect român al județului Turda. Zice-se c-ar fi fost avut. El a făcut biserica ortodoxă din sat. El și-a donat casa și curtea, pentru școală.

A murit în ’44. Ocupație hortistă fiind, l-au adus din Cluj pe la Iara, unde era punct vamal. Cu car cu 8 boi. În sicriu de sticlă. Băgat în sicriu de metal. Băgat în sicriu de lemn.

Dar, pe undeva, nu-i de mirare. N-a fost un oarecare. Lumea i se adresa cu măriasă (adică măria sa). Pentru alte picanterii ale poveștii ăsteia, să-l ascultăm pe Cristi, zic.

După ce casa omului a devenit școala satului, multe cele s-au întâmplat acolo. În al Doilea Război Mondial, la școală a fost improvizat un spital. Aici se doftoricea. Aici se murea. Iar la Ciocan în grădină s-a făcut groapă comună, marcată cu un stâlp cu o stea.