La Lut o fost on temet’eu. Ca on cimitir d’e ańimale. Cân murę on cal, o vacă, o céva, ducę șî-l puńę acolo. Ę, da’ nu le-ngropa. Le puńę acolo. Le țâpa acolo. C-apoi le sfâșięu lupt’ii și ańimalile sălbat’ice.

Lutu. On fęl d’e argilă. Ș-o muię cu apă și-ș făcę fața căsî. Șî dup-aia aducę țârfă de-aiŝ de la Cărări, d’i la Mestęciń, și-mprășt’ię păstă argila aia muiętă, ca să nu să lęẑe d’e pti’ĉǫre.

Avęm mătură d’in asta d’in nuięle d’e mesteacăn. Cu d’e-asta normală nu poț mătura ca să rămână țârfa acolo.

În cuptoru d’e pâińe și-n cuptoru d’in sobă, înaint’e d’e-a cǫce pâińile, făcę cât’e 5-6 cocorăz. Făcę ca o pătură, da’ așę mai grǫsă. Și puńę brânză. Ș-o puńę laolaltă, în tăpșie, cu o lopățică d’e lemn. Și dup-aia le scot’ę d’e-acolo, le unẑę cu smântână, le puńę într-un ștergari mare, anume făcut, numa păntru cocorăz. Le acoperę și le lăsa.

Erau așa crocant’e… Eram copt’il șî fuẑęm după i̯ęle să i̯ęu. Da’ bătrâna: «Lasă-le, mă, să să ducă la Dumńezo!» «Iǫi, d’e vińe șî mńi le mâncă tăt’e?!» Mă spărięm că le mâncă Dumńezo!

Arina-i on nisip așę. Aducęm înt-o straiță, c-atunŝ nu era punẑ.

În tătă tǫmna trăbuię să spoim cu var șî cu mńerială, cu mest’eleu!

D’emuuult, cân eram io copt’il, spoię mama pân casă. Și băga un pt’ic d’e arină-n var, ca să nu să șt’eargă păręt’ile d’e mńerială (albăstreală d’e-aia). Să nu ŝie albu alb golu.

În tătă tǫmna trăbuię să spălăm pod’ęlile cu arină, cu prund!

Arińęm cu i̯ę, că nu avęm tix. Cu cenușe făcęm leșie și udam masa, pt’iĉǫrile la scauńe, dǫẑile care tăięm pă i̯ęle, gălețâle cân meręm la u̯ăi. Că dacă făcęm cu aia… Ca un prund mărunțăl, mărunțăl. Și dup-aia le limpăzęm și era faińe. Cân să uscau, erau ca nǫuă.