La Cocǫna

În față la Cocǫna se uneau trei străzi din buricul satului. Cocǫna fiind ciufala (porecla) unui bărbat înalt și frumos al vremurilor ălora. Duminica, acolo, era joc. În plină uliță. În plin colb. După care se intra în casele cele mari. Fie la Cocǫna. Fie la Călică. Fie la Torcea. Fie la Todoru Suciuli. Se tropotea de numa numa.

Și se mânca pe îndelete. Fetele care dădeau cina intrau la joc fără bani și erau jucate de toooți feciorii, rând pe rând.Muzicanții? Sălicea îl avea pe al ei Revnic (Țini-țini pă mălai, așa cânta). Daaaaaaaaar. Băieții, chizășii, adunau bani de la tineretul din sat, și aduceau muzicanți din Feneș (Florești).

Unu Toșca era tare priceput și tare căutat. Venea în formulă de trei. Una bucată ceteraș (violonist, vioara a I-a). Una bucată contralău (contraviolonist, vioara a II-a). Una bucată gurdunáş (gordună, contrabas). Jocul începea cu o țigănească și continua cu o românească.

Era rușinea cât casa să fi refuzat la joc. Pe Mărioara lui Dúdaș au chemat-o într-o noapte și Bobișcu, și Pipoșu, și Săcuțu. Da, femeie măritată și îndărătnică fiind, i-o refuzat pe toți.

Ăsta era rolul babelor, în definitiv. Babele, pe margini, pe scaune, analizau. Cine ia pe cine. Cine refuză pe cine. Cine știe juca. Cine nu știe juca. Într-o clipită, tot satu vuia.

A doua zi după Paști, an de an, se băgau fete-n joc. Undeva la 13-15 ani avea loc inițierea. Atunci și acolo își găseau și primul drăguț. Dar nu erau toate fetele pe-o formă.