Drumu d’in Lază
Drumul principal, de-l știm noi și-l călcăm noi acum, era greu practicabil atunci. Pante abrupte. Noroi. Mult. Mult. Noroi. Motiv pentru care erau cărări și cărărui, care mergeau paralel cu drumul principal. Mai drept. Mai sinuos. Care cum. Pe pășuni. Prin păduri. Drumu d’in Lază deservea râturile de coasă d’in Lază.
Drumu d’in Lază era on drum de căruță, care ieșę la Cruce, la ieșire d’in pădure. O fost un teren d’e-a grofului d’i la Floreșt’. Șî, când o sâmțât că-l expropiază, o vińit ș-o măsurat la drum: d’e dǫuă-ș cinci d’e lei, d’e cinzăŝ d’e lei, de-o sută d’e lei, d’e dǫuă sute d’e lei.
Pân la dǫuă sute s-o luat. La dǫuă sute era lat de vreo dǫuăzăŝ de metri buń. Care cât o avut bań. U̯amińi-o fost săraŝ!
Octavian Irimieș / Tăvianu lu’ Durguș
Asta explică de ce terenurile oamenilor, în zonă, sunt fâșii-fâșiuțe. Au luat pământ cât și cum și-au permis. Mai mult nu și-au permis decât și-au permis.
Nǫ, și dup-aia le-o dat să-ș facă mejd’ii cu pt’etri. Cân cosą̨̆u, cotau pt’atra. Stătę pă pt’atră. Ș-aesta d’in drum, dacă nu-l ved’ę [din cauza diferențelor de nivel sau a vegetației înalte], răd’ica cǫsa sus: «Hai la mińe, mă!» Ved’ę cǫsa, știi? Ca să calce [și-apoi să cosească] drept iarba. Că d’e mă băgam la dumńata, îmi dăd’ęi în cap!
Octavian Irimieș / Tăvianu lu’ Durguș
Deci. Sălicenii. Teritorialiști. Se lăsa cu vărsare de sânge, dacă coasa unuia atingea iarba altuia. Dar se explică. Mult arabil. Puțin fânaț. Nu era pic de iarbă, pic de buruiană. Totul era cosit. Totul era valorificat. Nu era buruiană în șanțuri, în râpe, pe margini de drumuri. Nimic. Nimic. Animalele trebuiau hrănite, și fânul era la mare căutare.
Contributori
Octavian Irimieș
Ciufală: Tăvianu lu’ Durguș
Născut: 1954, în Sălicea
Finanțatori
