Calea Mocańilor

Toate cele se cultivau și se creșteau în satele de p-aci. După care toate cele se vindeau în Cluj. Nu era chip să faci altfel. Acolo erau domnii. Acolo erau banii. Și se porneau ai noștri țărani, pe Calea Mocańilor, către așa zisa Piața Țiganilor (Piața Cipariu).

Da de ce pe jos, dom’le? Să nu fi fost căruțe, bivoli, cai în al nost sat? Da măgari? Nici măgari? Nimic? Nimic?

De orișiunde veneau ei, intrau în sat pe la moară. Continuau sub Pădurea Imbrii. Apoi prin Drogoman. Apoi prin Zăcătoare. Apoi sub Măgură. Ieșeau din sat la Părăul Rău.

Apoi prin Făget. Pe drumul principal. Drum anevoios. Drum înnoroit.

Mare trecere avea, la doctorii din oraș, carnea de țară.

Dar vecinii nu pârau. Căci… Toată lumea se înfrupta când se sacrifica câte-un ceva…

Dar nu erau lipsite de pățanii tăiatul pe furiș, căratul pe furiș, vândutul pe furiș. Două povești care implică una bucată vițel și una bucată Viorica. Nu același vițel, dar aceeași Viorica – cumnata Mărioarei, o femeie care, zice-se, făcea cât zece bărbați.

Dar nu se mergea doar cu carne. Sălicenii, privilegiații, duceau de toate cele, în spinare, pe jos. Inclusiv carne. Că era calea mai scurtă. Dar veneau țăranii, tot șontâc șontâc, de pe te miri unde. Cu lactate… Cu ouă…

Drumul, deși lung, deși anevoios, era presărat și cu mici bucurii. În special pentru pruncii târâți de mame și de bunici, pe coclaurile noastre. Ceruri pline de stele, pe drum.

Cofetării pline de prăjituri, la destinație.

Și iaca cum se pleca cu desagii-n spate, cu noaptea-n cap, ca pe când se îngâna noaptea cu ziua, ai noștri țărani să fi ajuns la piață – unde își reperau, în mulțime, fidelii clienți.